Reseña del libro "La Poarta Divinitatii: Poeme"
At the Gate of Divinity. PoemsThis book is in Romanian. It is Maria Filipoiu's fifth book. Această ediţie a cărţii este publicată special pentru românii din diaspora.Citiţi cărţi în limba română! Veţi fi mai aproape de casă, de ţară.Comandaţi cartea de pe site-ul Amazon corespunzător ţării în care locuiţi şi nu veţi plăti transportul internaţional. Spicuim din introducerea volumului La poarta Divinităţii de Maria Filipoiu: Maria Filipoiu are despre poezie o concepţie clasicistă, canonică, uneori chiar didactică. Ea îşi premeditează volumul, pe cicluri, idei, teme, într-o sistematică destul de severă. Apoi tratează fiecare segment cu o programatică rigoare. În orice caz, poeta îşi propune o miză cultural-educativă, în afara frivolităţii şi, dacă nu refuză de principiu umorul, secvenţele sunt mai degrabă încărcate cu gravitate, resimţind chiar foarte mult, dacă nu povara, în orice caz constrângerile unei datorii, aşa cum o înţelegeau paşoptiştii, mai târziu poporaniştii, sămănătoriştii etc. Arta ei vrea să lumineze, nu să distreze, ideea de entertainment este practic exclusă Trubadur prin labirint sentimental, Gândul înnoadă idei în năframăŞi duce cuvântul pe-al timpului val;Când spirit la datorie îl cheamă. Artista vrea să valorifice experienţa la care a ajuns în toamna vieţii, să culeagă ceea ce a sădit, la modul agrest, şi a cultivat cu grijă. Eternitatea este „prinsă" şi „aşternută" ca un pat germinativ pentru gânduri şi acestea rodesc. Să culeg roade prin a vieţii toamnă, În brazda cuvântului sădesc gânduri, Cu glas ce raţiunea îmi îndeamnă, Eternul clipei să-l aştern pe rânduri. Ca aspiraţie şi chiar ca sintaxă uneori, poemele programatice şi artele poetice ale Mariei Filipoiu trimit la Arghezi care îşi dorea cuvântul plug ce faţa solului o schimbă lăsând în urma lui belşug. Depinde, desigur, de cititor, cititorul contemporan, adesea nepăsător în faţa râvnei unor poeţi cu vocaţie de plugari ai învăţăturii, să schimbe indiferenţa-n coş şi cugetu-n cămară Cu cerneală ud copacul veşniciei, Din el să crească ram de-nţelepciune, Ca să rodească în floarea poeziei, Când Dumnezeu cu har face minune. Dumnezeu este invocat deseori şi, desigur, dorinţa supremă a eului liric este să nu stea zadarnic, după vremuri de ostenire întru duh, la poarta Divinităţii. Ci, fireşte, această poartă să se deschidă pentru ca spiritul să vadă ceea ce doar intuieşte că se află „dincolo." În încăpătorul Rai post-post-modernist accesul se poate face printr-o infinitate de porţi, uşiţe, sărind pervazuri şi pârleazuri către o făgăduinţă dorită fierbinte sau acceptată cu resemnare. Maria Filipoiu şi-a găsit, indiscutabil, propria ei poartă. Horia Gârbea
